Anastasia Steele și Christian Grey formează cea mai cunoscută pereche de îndrăgostiți la nivel mondial.
De la timiditatea și reținerea primei întâlniri au trecut la schimburi incitante de mesaje și la dialoguri savuroase. Și n-a mai fost decât un pas până în camera plăcerilor, unde orice scenariu sexual, oricât de nebunesc, așteaptă să fie pus în practică. Cele 50 de umbre ale lui Grey și 50 de umbre întunecate pot fi ghiduri ale iubirii și imaginației sexuale, thrillere citadine, scenarii posibile într-o lume în care bogații și săracii se întâlnesc pasional.
-----------------------
Cincizeci de umbre ale lui Grey
E. L. James
Volumul I din trilogia Fifty Shades
Capitolul 1
Frustrată, mă încrunt la imaginea mea din oglindă. Fir-ar el de păr — nu vrea să se aşeze, şi fir-ar ea de Katherine Kavanagh pentru că s-a îmbolnăvit şi mă supune la un asemenea chin. În loc să învăţ pentru examenele finale, programate săptămâna viitoare, uite ce fac, mă chinui să-mi conving părul să stea cum trebuie. Nu trebuie să dorm cu părul ud. Nu trebuie să dorm cu părul ud. Spunând această mantra de mai multe ori, încerc, din nou, să-mi îmblânzesc părul cu peria. Îmi dau ochii peste cap exasperată şi mă zgâiesc la fata palidă, cu păr şaten şi ochi albaştri prea mari pentru faţa asta, care se uită şi ea la mine, şi mă dau bătută. Singura mea opţiune este să-mi prind părul îndărătnic într-o coadă de cal şi să sper că arăt cât de cât prezentabilă.
Kate e colega mea de cameră şi tocmai astăzi, dintre toate zilele, a ales să se lase doborâtă de gripă. Prin urmare, nu poate să meargă la interviul pe care îşi propusese să i-l ia, pentru ziarul studenţilor, nu ştiu cărui mega mogul din industrie de care n-am auzit niciodată. Aşa că m-am oferit voluntară. Am de tocit pentru examenele finale şi un eseu de terminat, iar în după-amiaza asta trebuia să mă duc şi la muncă, dar nu — astăzi trebuie să merg cu maşina 265 de kilometri până în centrul oraşului Seattle ca să mă întâlnesc cu acest enigmatic CEO al Grey Enterprises Holdings, Inc. Ca întreprinzător excepţional şi principal binefăcător al universităţii noastre, timpul lui este extraordinar de preţios — mult mai preţios decât al meu — dar, cu toate astea, a acceptat să-i dea un interviu lui Kate. După spusele ei, o adevărată lovitură. Afurisitele ei de activităţi extracurriculare!
Kate stă cuibărită pe canapeaua din sufragerie.
— Ana, iartă-mă. Mi-a luat nouă luni ca să obţin interviul ăsta. Ca să-l reprogramez, mi-ar mai lua alte şase luni şi, până atunci, amândouă vom fi absolvit deja. Ca redactor, nu pot să ratez chestia asta. Te rog, mă imploră Kate cu vocea răguşită de la gâtul inflamat.
Cum naiba reuşeşte? Chiar şi bolnavă, e proaspătă şi atrăgătoare, cu părul blond roşcat la locul lui şi ochi verzi luminoşi, deşi acum sunt înlăcrimaţi şi au pleoapele înroşite. Ignor accesul meu nepoftit de compasiune.
— Bineînţeles c-o să merg, Kate. Tu trebuie să te duci în pat. Ce să-ţi dau, NyQuil sau Tylenol?
— NyQuil, te rog. Uite aici întrebările şi reportofonul. Nu trebuie decât să apeşi butonul de înregistrare. Fă notiţe, o să transcriu eu totul.
— Nu ştiu nimic despre el, murmur, încercând şi nereuşind să-mi înfrânez accesul de panică.
— Lasă că or să te călăuzească întrebările. Du-te. Ai mult de mers. Nu vreau să întârzii.
— Bine, mă duc. Treci înapoi în pat. Ţi-am făcut nişte supă, s-o încălzeşti mai târziu.
Mă uit la ea cu drag. Doar pentru tine, Kate, aş face treaba asta.
— Aşa am să fac. Succes. Şi mulţumesc, Ana! Ca de obicei, mi-ai salvat viaţa.
Îmi iau rucsacul şi îi zâmbesc, după care ies pe uşă, îndreptându-mă spre maşină. Nu-mi vine să cred că m-am lăsat convinsă să fac asta. Dar, de fapt, Kate ar putea să convingă pe oricine să facă orice. Va fi un jurnalist excelent. E concisă, puternică, persuasivă, bătăioasă, frumoasă — şi e prietena mea cea mai dragă.
Drumurile nu sunt aglomerate când plec din Vancouver, statul Washington, către Interstate 5. E devreme şi nu trebuie să ajung în Seattle decât la două după-amiaza. Din fericire, Kate mi-a împrumutat Mercedesul ei CLK. Nu sunt sigură că Wanda, vechea mea broscuţă VW, ar fi reuşit să parcurgă distanţa în timp util. Oh, să conduci un merţan e distractiv şi kilometrii se scurg cu repeziciune când apăs pedala până la podea.
Destinaţia mea e sediul central al firmei internaţionale conduse de domnul Grey. Este o clădire administrativă uriaşă, cu douăzeci de etaje, o fantezie arhitecturală utilitaristă, cu Grey House scris discret cu litere de oţel peste uşile de sticlă de la intrare. E două fără un sfert când ajung, foarte uşurată că n-am întârziat în timp ce intru în foaierul imens — şi sincer, intimidant — din sticlă, oţel şi gresie albă.
Din spatele biroului solid din gresie, o blondă tânără, foarte atrăgătoare, bine pusă la punct, îmi zâmbeşte plăcut. Poartă cea mai elegantă combinaţie de taior negru şi cămaşă albă pe care am văzut-o vreodată. Arată impecabil.
— Am o întâlnire programată cu domnul Grey. Anastasia Steele, din partea lui Katherine Kavanagh.
— Vă rog să mă scuzaţi o clipă, domnişoară Steele.
Îşi arcuieşte sprânceana în timp ce eu stau jenată în faţa ei. Încep să-mi doresc să fi împrumutat unul dintre sacourile de ocazie ale lui Kate decât să fi îmbrăcat jacheta mea bleumarin. Am făcut un efort şi mi-am pus unica mea fustă, cizmele înalte până la genunchi şi un pulover albastru. Pentru mine, asta înseamnă ţinută elegantă. Îmi duc o şuviţă rebelă de păr după ureche şi mă prefac că nu mă simt intimidată de ea.
— Domnişoara Kavanagh este aşteptată. Vă rog să semnaţi aici, domnişoară Steele. Trebuie să luaţi ultimul lift din dreapta şi să apăsaţi pe butonul pentru etajul douăzeci.
Îmi zâmbeşte cu amabilitate, amuzată fără doar şi poate, în timp ce semnez.
Îmi întinde un ecuson de trecere pe care stă imprimat foarte ferm „vizitator“. Nu pot să-mi înăbuş un zâmbet superior. Este mai mult decât evident că nu sunt decât în vizită aici. Nu mă potrivesc câtuşi de puţin cu locul ăsta. Oftez în sinea mea. Îi mulţumesc şi merg spre şirul de ascensoare, trecând pe lângă cei doi paznici, care sunt mult mai elegant îmbrăcaţi ca mine, cu costumele lor bine croite de culoare neagră.
Ascensorul mă poartă cu o viteză ucigaşă la etajul al douăzecilea. Uşile se deschid şi intru într-un alt foaier spaţios — tot numai sticlă, oţel şi gresie albă. Ajung în faţa unui alt birou din gresie şi a unei alte blonde — şi ea îmbrăcată impecabil în negru şi alb — care se ridică în întâmpinarea mea.
— Domnişoară Steele, vreţi, vă rog, să aşteptaţi aici? spune ea şi arată spre o zonă de aşteptare mobilată cu fotolii din piele albă.
În spatele fotoliilor, o sală de şedinţe spaţioasă, cu pereţi din sticlă, cu o masă din lemn negru la fel de spaţioasă şi cel puţin douăzeci de scaune asortate în jurul ei. Dincolo de asta, e o fereastră înaltă de la tavan la podea cu vedere la zgârie-norii din Seattle, fereastră prin care se vede tot oraşul până la Puget Sound. E o privelişte uluitoare şi, pe moment, sunt paralizată de ea. Uau.
Mă aşez, îmi scot foile cu întrebările din rucsac şi trec prin ele, înjurând-o în gând pe Kate că nu mi-a dat şi o scurtă biografie. Nu ştiu nimic despre omul pe care urmează să-l intervievez. Ar putea avea la fel de bine nouăzeci sau treizeci de ani. Incertitudinea este iritantă, iar nervozitatea mă cuprinde din nou, motiv pentru care încep să mă foiesc. Nu mi-au convenit niciodată interviurile personale — am preferat anonimatul unei discuţii în grup, în care pot să stau neobservată în spatele încăperii. Să fiu cinstită, îmi prefer propria companie, citind un roman britanic clasic, cuibărită-ntr-un fotoliu în biblioteca din campus. Nu să tresar agitată într-un edificiu colosal din sticlă şi piatră.
Mă cert cu asprime. Revino-ţi, Steele. Judecând după clădire, care e prea sterilă şi modernă, presupun că Grey are vreo patruzeci de ani: în formă, bronzat şi blond, ca să se asorteze cu restul personalului.
Altă blondă elegantă, îmbrăcată impecabil, apare din spatele unei uşi mari, din dreapta. Care-i treaba cu toate blondele astea imaculate? E ca la Stepford aici. Trăgând adânc aer în piept, mă ridic.
— Domnişoară Steele? întreabă ultima blondă.
— Da, bâigui eu răguşită, dregându-mi glasul. Da.
Ei, aşa da, parcă sună mai încrezător.
— Domnul Grey vă va primi dintr-o clipă în alta. Îmi daţi jacheta?
— Oh, vă rog.
Mă cam chinui să dau jos de pe mine jacheta.
— Vi s-a oferit o băutură răcoritoare?
— Ăă… nu.
O, Doamne, cumva Blonda numărul unu a dat de bucluc?
Blonda numărul doi se uită încruntată la tânăra de la birou.
— Ce aţi dori, un ceai, o cafea, apă? întreabă ea, îndreptându-şi din nou atenţia spre mine.
— Un pahar cu apă, mulţumesc, murmur eu.
— Olivia, te rog să-i aduci domnişoarei Steele un pahar cu apă.
Are un ton sever. Olivia se ridică iute şi se grăbeşte spre o uşă aflată în cealaltă parte a foaierului.
— Scuzele mele, domnişoară Steele, Olivia este noua noastră stagiară. Vă rog să luaţi loc. Domnul Grey va mai fi ocupat încă cinci minute.
Olivia se întoarce cu un pahar cu apă şi gheaţă.
— Poftim, domnişoară Steele.
— Mulţumesc.
Blonda numărul doi se duce întins la biroul cel mare, tocurile ei ţăcănind cu ecou pe pardoseala din gresie. Se aşază şi amândouă îşi continuă munca.
Poate că domnul Grey insistă ca toate angajatele lui să fie blonde. Mă întreb într-o doară dacă e legal, când uşile biroului se deschid şi iese un afro-american înalt, îmbrăcat elegant şi atrăgător, cu şuviţe scurte de păr împletit. E clar că m-am îmbrăcat nepotrivit. Bărbatul se întoarce în prag şi întreabă:
— Golf săptămâna asta, Grey?
Nu aud răspunsul. Tipul se răsuceşte pe călcâie şi îmi zâmbeşte, mijindu-şi ochii negri. Olivia a sărit de la locul ei şi a chemat ascensorul. Săritul de pe scaun pare să fie una dintre specializările ei. E mai agitată decât mine!
— Bună ziua, doamnelor, spune individul în timp ce dispare printre uşile glisante.
— Domnul Grey vă poate primi acum, domnişoară Steele. Vă rog să intraţi, mă invită Blonda numărul doi.
Mă ridic destul de emoţionată, încercând să-mi stăpânesc nervozitatea. Îmi iau rucsacul, las acolo paharul cu apă şi dau să intru pe uşa întredeschisă.
— Nu trebuie să bateţi — intraţi, zice blonda, zâmbind cu amabilitate.
Împing uşa şi intru cu stângăcie, împiedicându-mă de propriile picioare şi căzând cu capul înainte în birou.
Rahat — eu şi cele două picioare stângi ale mele! Iată-mă în patru labe în pragul uşii de la biroul domnului Grey şi nişte mâini blânde mă cuprind pe după mijloc, ajutându-mă să mă ridic. Sunt teribil de stânjenită, blestemându-mi stângăcia. Trebuie să-mi fac curaj să ridic privirea. Sfinte Sisoe — ce tânăr e!
— Domnişoară Kavanagh.
Imediat ce mă ridic, îmi întinde o mână cu degete lungi.
— Sunt Christian Grey. Vă e bine? Vreţi să luaţi loc?
Atât de tânăr — şi atrăgător, foarte atrăgător. E înalt, îmbrăcat într-un costum gri de calitate, cămaşă albă şi cravată neagră, cu păr dezordonat, de culoare arămiu-închis, şi ochi cenuşii luminoşi, cu o privire intensă, care mă fixează cu şiretenie. Îmi trebuie un minut ca să-mi recapăt glasul.
— Îmm, de fapt… mormăi eu.
Dacă omul ăsta are peste treizeci de ani, atunci eu sunt unchiul maimuţei. Buimacă, îmi pun palma într-a lui şi aştept urmarea. Când degetele noastre se ating, simt cum prin mine trece un fior ciudat, înviorător. O descărcare electrostatică, de bună seamă. Clipesc repede, pleoapele mele sincronizându-se cu bătăile inimii.
— Domnişoara Kavanagh este bolnavă, aşa că m-a trimis pe mine. Sper că nu vă deranjează, domnule Grey.
— Iar dumneata eşti…?
Are o voce calmă, posibil amuzată, dar e greu să-ţi dai seama după expresia lui impasibilă. Pare întru câtva interesat, dar, mai presus de toate, politicos.
— Anastasia Steele. Studiez literatura engleză cu Kate, ăă… Katherine… ăă… domnişoara Kavanagh, la WSU Vancouver.
— Înţeleg, spune el simplu.
Mi se pare că sesizez umbra unui zâmbet în expresia lui, dar nu sunt sigură.
— Vrei să iei loc? spune şi mă îndrumă spre o canapea din piele albă, în formă de L.
Biroul lui e mult prea mare pentru un singur om. În faţa ferestrelor înalte se află un birou din lemn de culoare închisă, cu aspect modern, în jurul căruia ar putea să se aşeze confortabil, ca la masa din sufragerie, vreo şase inşi. Se asortează cu măsuţa de cafea de lângă sofa. În rest, totul e alb — tavan, podea şi pereţi, exceptând peretele de lângă uşă, pe care sunt atârnate, ca într-un mozaic, cam treizeci şi şase de picturi mici, într-un aranjament pătrat. Sunt superbe — o serie de obiecte banale, pictate cu atâta minuţiozitate încât ai zice că sunt fotografii. Etalate laolaltă, îţi taie respiraţia.
— Un artist local. Trouton, spune Grey când îmi surprinde privirea.
— Sunt încântătoare. Ordinarul ridicat la rang de extraordinar, murmur, distrasă atât de el, cât şi de picturi.
El îşi lasă capul într-o parte şi mă priveşte cu atenţie.
— Sunt întru totul de acord, domnişoară Steele, răspunde cu o voce catifelată şi, dintr-un motiv inexplicabil, simt că roşesc.
În afară de picturi, restul biroului este rece, curat şi aseptic. Mă întreb dacă reflectă personalitatea acestui Adonis care se cufundă cu graţie într-unul dintre fotoliile din piele albă din faţa mea. Îmi scutur capul, tulburată de direcţia în care mi-au luat-o gândurile, şi scot din rucsac întrebările pregătite de Kate. Apoi, vreau să aranjez reportofonul şi mă dovedesc teribil de neîndemânatică, scăpându-l de două ori pe măsuţa de cafea din faţa mea. Domnul Grey nu zice nimic, aşteptând cu răbdare — sper — în timp ce eu devin tot mai stânjenită şi agitată. Când îmi adun curajul ca să mă uit la el, văd că mă priveşte, cu o mână aşezată relaxat în poală, iar cu cealaltă cuprinzându-şi bărbia şi plimbându-şi degetul arătător lung peste buze. Cred că încearcă să-şi înăbuşe un zâmbet.
— S-cuze, mă bâlbâi eu. Nu sunt obişnuită cu asta.
— Relaxează-te, domnişoară Steele, spuse el.
— Vă deranjează dacă vă înregistrez răspunsurile?
— După ce te-ai chinuit atât să pregăteşti reportofonul, te-ai gândit să mă întrebi asta?
Roşesc. Mă tachinează? Sper. Clipesc către el, nefiind sigură ce să-i spun şi cred că i se face milă de mine, pentru că se îndură:
— Nu, nu mă deranjează.
— V-a explicat Kate, adică domnişoara Kavanagh, pentru ce este interviul?
— Da. Va apărea în ziarul studenţesc, în numărul dedicat absolvirii, iar eu voi ţine o prelegere în faţa absolvenţilor, la ceremonia de sfârşit de an.
Oh! Asta-i o noutate pentru mine — gândul că cineva nu cu mult mai vârstnic decât mine — bine, poate cu vreo şase ani şi, în regulă, un tip de mega succes, dar totuşi — ar urma să-mi înmâneze diploma. Mă încrunt, încercând să-mi revin.
— Bun, zic şi înghit în sec, agitată. Aş avea câteva întrebări, domnule Grey.
Îmi netezesc o buclă rebelă şi o dau pe după ureche.
— Mă gândeam eu, spune el, cu faţa lipsită de orice expresie.
Face mişto de mine. Când îmi dau seama de asta, roşesc, mă îndrept de spate şi-mi ridic umerii, într-o încercare de a părea mai înaltă şi mai intimidantă. Apăs butonul reportofonului, încercând să-mi iau un aer profesional.
— Sunteţi foarte tânăr ca să fi ridicat un asemenea imperiu. Cărui fapt vă datoraţi succesul?
Mă uit la el. Are un zâmbet melancolic, dar pare vag dezamăgit.
— Afacerile înseamnă oameni, domnişoară Steele, iar eu mă pricep foarte bine să apreciez oamenii. Ştiu ce-i sensibilizează, ştiu ce-i face să înflorească, ce nu, ce îi inspiră şi cum să-i stimulez. Am angajat o echipă excepţională, pe care o recompensez bine.
Se opreşte şi mă fixează cu privirea lui cenuşie.
— Sunt încredinţat că, pentru a obţine succesul în orice schemă, trebuie să ajungi în postura de a stăpâni acea schemă, de a-i cunoaşte toate dedesubturile, toate detaliile. Muncesc mult, foarte mult ca să fac asta. Iau decizii bazându-mă pe logică şi pe fapte. Am un instinct natural care mă ajută să depistez şi să încurajez o idee bună şi solidă, ca şi nişte oameni buni. Esenţa se rezumă întotdeauna la oamenii buni.
— Poate sunteţi doar norocos.
Asta nu e pe lista lui Kate — dar individul e prea arogant. Ochii lui se aprind, surprinşi.
— Nu subscriu ideii de noroc sau şansă, domnişoară Steele. Cu cât muncesc mai mult, cu atât se pare că am mai mult noroc. Serios vorbind, înseamnă să ai oamenii potriviţi în echipă şi să le direcţionezi energiile în mod corespunzător. Cred că Harvey Firestone a spus — „creşterea şi dezvoltarea oamenilor este cea mai importantă deviză a leadershipului“.
— Păreţi a fi un maniac al controlului.
Cuvintele mi-au ieşit din gură înainte să le pot opri.
— Oh, exercit controlul asupra tuturor lucrurilor, domnişoară Steele, spune el fără nicio umbră de umor în zâmbet.
Mă uit la el, iar el îmi susţine privirea neabătut, impasibil. Pulsul mi se accelerează, iar faţa mi se înroşeşte din nou.
De ce are un efect atât de neliniştitor asupra mea? Poate faptul că arată copleşitor de bine? Felul intens în care mă privesc ochii lui? Felul cum îşi mângâie buza de jos cu indexul? Ce bine-ar fi dacă ar înceta să facă asta!
— În plus, poţi să dobândeşti o putere imensă dacă te asiguri pe tine însuţi, în reveriile tale secrete, că ai fost născut ca să controlezi lucrurile, continuă el cu o voce blândă.
— Aveţi senzaţia că deţineţi o putere imensă?
Maniac al controlului.
— Am peste patruzeci de mii de angajaţi, domnişoară Steele. Asta îmi dă un anumit sentiment de responsabilitate — putere, dacă vrei. Dacă ar fi să decid că nu mai sunt interesat de afacerea de telecomunicaţii şi aş vinde-o, după cel mult o lună, douăzeci de mii de oameni ar avea dificultăţi cu achitarea creditelor ipotecare.
Rămân cu gura căscată, uluită de lipsa lui de modestie.
— Nu aveţi un consiliu de conducere în faţa căruia să daţi socoteală? întreb, dezgustată.
— Sunt proprietarul companiei. Nu am de dat socoteală niciunui consiliu.
Ridică o sprânceană spre mine. Bineînţeles că, dacă m-aş fi pregătit cât de cât, aş fi ştiut asta. Dar, fir-ar să fie, e chiar arogant. Schimb tactica.
— În afară de munca dumneavoastră, vă mai interesează şi altceva?
— Mă interesează diverse lucruri, domnişoară Steele.
Umbra unui zâmbet îi atinge buzele.
— Foarte diverse.
Şi, din cine ştie ce motiv, privirea lui fixă mă zăpăceşte şi îmi ridică temperatura. Un gând şăgalnic îi aprinde ochii.
— Dar, dacă munciţi atât de mult, cum vă relaxaţi?
— Să mă relaxez?
Zâmbeşte, arătându-şi dinţii albi, fără cusur. Respiraţia mi se opreşte. Chiar că e frumos. Nimeni n-ar trebui să arate aşa de bine.
— Păi, ca să mă „relaxez“, cum zici tu — navighez, zbor, mă răsfăţ cu diferite activităţi fizice.
Se foieşte în fotoliu.
— Sunt un om foarte bogat, domnişoară Steele, şi am hobby-uri foarte costisitoare şi captivante.
Arunc o privire fugară la întrebările lui Kate, vrând să scap de subiectul asta.
— Investiţi în manufacturare. De ce în asta? întreb.
De ce mă face să mă simt atât de inconfortabil?
— Îmi place să construiesc lucruri. Îmi place să ştiu cum funcţio-nează lucrurile: ce le pune în mişcare, cum să le construiesc şi să le dezasamblez. Şi iubesc navele. Ce pot să mai spun?
— Acum mi s-a părut că v-am auzit vorbind inima, nu logica şi faptele.
Gura i se strâmbă puţin şi se uită lung la mine, cântărindu-mă.
— Posibil. Deşi există oameni care ar putea să spună că nu am inimă.
— De ce ar spune una ca asta?
— Pentru că mă cunosc bine.
Buzele i se curbează într-un zâmbet ambiguu.
— Ar spune prietenii dumneavoastră că sunteţi uşor de cunoscut?
Şi regret întrebarea de îndată ce am rostit-o. Nu e pe lista lui Kate.
— Sunt o persoană foarte discretă, domnişoară Steele. Mă străduiesc cât pot să-mi protejez intimitatea. Nu dau interviuri prea des…
— De ce aţi acceptat să-l acordaţi pe ăsta?
— Pentru că sunt un binefăcător al universităţii şi, după toate aparenţele, n-am reuşit să scap de insistenţele domnişoarei Kavanagh. M-a bătut la cap pe mine, i-a bătut la cap pe angajaţii mei de la PR şi admir genul ăsta de tenacitate.
Ştiu cât de tenace poate fi Kate. De-aia stau aici şi mă foiesc stingherită sub privirea lui pătrunzătoare, în loc să fi stat acasă, să studiez pentru examene.
— Investiţi, de asemenea, în tehnologiile agricole. De ce sunteţi interesat de acest domeniu?
— Nu putem să mâncăm bani, domnişoară Steele, şi sunt prea mulţi oameni pe această planetă care nu au ce să mănânce.
— Sună foarte filantropic. E un lucru care vă pasionează? Să-i hrăniţi pe cei sărmani?
El ridică din umeri evaziv.
— E doar abilitate în afaceri, murmură, deşi cred că e nesincer.
Nu are nicio noimă… să-i hrăneşti pe cei sărmani? Nu văd ce beneficii financiare ar putea ieşi de aici — doar frumuseţea unui ideal. Arunc o privire la următoarea întrebare, derutată de atitudinea lui.
— Aveţi o filosofie? Dacă da, care este ea?
— Nu am o filosofie ca atare. Poate un principiu călăuzitor — cel enunţat de Carnegie: „Un om care dobândeşte capacitatea de intra în deplina posesie a propriei sale minţi poate să ia posesia oricărui alt lucru, pe care este îndreptăţit să-l posede“. Sunt un tip neobişnuit, motivat. Îmi place să exercit control: asupra mea şi asupra celor din jurul meu.
— Deci, vreţi să posedaţi lucruri?
Eşti un maniac al controlului.
— Vreau să merit să le posed, dar da, în esenţă, vreau.
— Lăsaţi impresia că vorbiţi precum cumpărătorul final.
— Păi, sunt.
Zâmbeşte, dar zâmbetul nu-i atinge ochii. Din nou, chestia asta intră în contradicţie cu imaginea cuiva care vrea să hrănească omenirea, aşa că nu mă pot abţine să nu mă gândesc că noi, de fapt, vorbim despre altceva, dar să mă bată sfântul dacă pricep despre ce anume. Înghit în sec cu mare greutate. Temperatura în cameră creşte sau doar mi se pare. Nu vreau decât să se termine odată acest interviu. Cu siguranţă, Kate are acum suficient material. Mă uit la următoarea întrebare.
— Aţi fost adoptat. Cât de mult credeţi că a influenţat acest lucru felul în care sunteţi acum?
Oh, asta-i o întrebare personală. Mă uit la el, sperând că nu se simte ofensat. Văd că ridică din sprâncene.
— Nu am de unde să ştiu.
Interesul meu e stârnit.
— Câţi ani aveaţi când aţi fost adoptat?
— Asta e o informaţie cu caracter public, domnişoară Steele.
O spune pe un ton sever. Eh, la naiba! Da, desigur — dacă aş fi ştiut că o să iau interviul ăsta, m-aş fi pregătit cât de cât. Tulburată, trec rapid mai departe.
— De dragul muncii, trebuie să vă sacrificaţi viaţa de familie.
— Asta nu e o întrebare, răspunde el scurt şi la obiect.
— Scuze.
Mă simt jenată; mă face să mă simt ca un copil neastâmpărat. Încerc din nou.
— Aţi fost nevoit să vă sacrificaţi viaţa de familie din cauza muncii dumneavoastră?
— Am o familie. Am un frate şi o soră, şi doi părinţi iubitori. Nu mă interesează să-mi lărgesc familia mai mult de-atât.
— Sunteţi gay, domnule Grey?
El trage adânc aer în piept, iar eu bat în retragere, moartă de ruşine. La naiba! Oare de ce n-am folosit un soi de filtru înainte să citesc asta cu glas tare? Cum să-i spun că nu fac decât să citesc întrebările? Afurisita de Kate şi curiozitatea ei.
— Nu, Anastasia, nu sunt.
Ridică din sprâncene, cu o sclipire rece în ochi. Nu pare încântat.
— Îmi cer scuze. E… ăă, scris aici.
E pentru prima oară când mi-a zis pe nume. Pulsul mi s-a accelerat şi simt cum iar mi se încing obrajii. Cuprinsă de agitaţie, îmi aranjez părul pe după ureche.
El îşi lasă capul într-o parte.
— Astea nu sunt întrebările tale?
Simt cum mi se scurge sângele din corp.
— Ăă… nu. Kate — domnişoara Kavanagh — ea a formulat întrebările.
— Sunteţi colege de redacţie la ziar?
Oh, nu. Nu am nicio legătură cu ziarul studenţesc. E activitatea ei extracurriculară, nu a mea. Simt că faţa mi-a luat foc.
— Nu, e colega mea de cameră.
Îşi freacă bărbia şi face înadins, evaluându-mă cu ochii lui cenuşii.
— Te-ai oferit tu să faci acest interviu? întreabă, iar tonul lui calm mă sperie.
Ia stai un pic, cine trebuie să ia interviu cui? Ochii lui mă ard şi mă simt obligată să-i spun adevărul.
— N-am avut încotro. Nu se simte bine, răspund cu o voce firavă şi parcă încercând să mă justific.
— Asta explică multe.
Se aude o bătaie în uşă şi Blonda numărul doi intră.
— Domnule Grey, scuzaţi-mă de întrerupere, dar aveţi programată următoarea întâlnire în două minute.
— Nu am terminat aici, Andrea. Te rog să anulezi următoarea întâlnire.
Andrea ezită, uitându-se la el înmărmurită. Pare pierdută. El îşi întoarce încet capul spre ea şi ridică din sprâncene. Tipa se face roz la faţă. Oh, e bine. Deci nu e vorba doar despre mine.
— Prea bine, domnule Grey, bâiguie fata şi iese.
El se încruntă, după care îşi îndreaptă din nou atenţia spre mine.
— Unde rămăseserăm, domnişoară Steele?
Oh, acum ne-am întors la „domnişoară Steele“.
— Vă rog, nu vreau să vă întrerup de la nimic.
— Aş dori să aflu lucruri despre tine. Mi se pare că aşa e corect.
Are o privire curioasă. Mama mă-sii. Unde vrea să ajungă cu asta? Îşi aşază coatele pe braţele fotoliului şi-şi împreunează degetele în faţa gurii. Are o gură foarte… tulburătoare. Înghit în sec.
— Nu sunt multe de aflat.
— Ce planuri ai după absolvire?
Ridic din umeri, luată prin surprindere de interesul lui. Să mă mut în Seattle cu Kate, să-mi găsesc un serviciu. Nu m-am gândit serios la ce voi face după examenele finale.
— Nu mi-am făcut niciun plan, domnule Grey. Vreau doar să trec de examenele finale.
(Pentru care ar fi trebuit să studiez chiar acum, în loc să stau în biroul tău dichisit şi aseptic, mare cât un palat, în care mă simt stingherită sub privirea ta pătrunzătoare.)
— Avem aici un excelent program pentru proaspeţii absolvenţi, spune el cu glas scăzut.
Ce face, îmi oferă o slujbă?
— Oh, am să ţin minte, murmur, derutată. Deşi nu sunt sigură că mi-aş găsi locul aici.
Oh, nu. Iar gândesc cu glas tare.
— De ce spui asta?
Îşi lasă capul într-o parte, intrigat, cu un zâmbet vag.
— Este evident, nu?
Sunt dezorganizată, dezordonată şi nu sunt blondă.
— Pentru mine, nu.
Privirea i-a devenit intensă, umorul i-a dispărut şi nişte muşchi necunoscuţi se contractă brusc în pântecele meu. Îmi dezlipesc ochii de la privirea lui scrutătoare şi mă uit în jos, pierdută. Ce se întâmplă? Trebuie să plec — acum. Mă aplec în faţă să-mi iau reportofonul.
— Vrei să-ţi arăt locurile? întreabă.
— Sunt sigură că sunteţi extrem de ocupat, domnule Grey, iar eu am un drum lung de făcut.
— Te întorci cu maşina la Vancouver?
Pare surprins, ba chiar neliniştit. Se uită pe fereastră. Între timp, a început să plouă.
— Păi, te-aş ruga să conduci cu grijă.
Are un ton sever, autoritar. De ce îi pasă?
— Ai obţinut tot ce aveai nevoie? adaugă el.
— Da, domnule, îi răspund, în timp ce-mi pun reportofonul la loc în rucsac.
Ochii i se îngustează, meditativ.
— Vă mulţumesc pentru interviu, domnule Grey.
— Plăcerea a fost de partea mea, domnişoară Steele.
Şi sună ca o provocare sau ca o ameninţare, nu sunt sigură. Mă încrunt. Când ne vom mai întâlni oare? Îi strâng mâna încă o dată, uimită să constat că acel curent ciudat dintre noi e tot acolo. Trebuie să fie de vină nervii mei.
— Domnule Grey, îi zic şi îl salut cu o înclinare a capului.
Mişcându-se sprinten, cu graţie atletică, îmi deschide larg uşa.
— Vreau să mă asigur că ieşiţi teafără pe uşă, domnişoară Steele.
...
